[button link=”” icon=”Select a Icon” size=”small” side=”left” target=”” color=”b70900″ textcolor=”ffffff”]REFERINÞE CRITICE[/button]

Cuvintele Elenei Lucia Spătariu (poetă de un real talent și traducător intuitiv și inspirat) relevă o sensibilitate cu totul specială, care nu se pliază pe tiparul sensibi-lităților comune. Prin atmosfera și atitudine stilistică, poemele ei par a fi scrise pentru un anume cititor avizat întru cunoașterea ipostazelor creatorului. Însă unda lirică din poezia Elenei Spătariu prinde cu mare ușurință, cu un accent de universalitate, pe oricine are răbdarea și curiozitatea parcurgerii textelor sale. Nu urmează niciun clișeu literar, ci, spirit solar, își expune simțibilitatea în forma ei pură, necenzurată. Așadar, Elena Lucia Spătariu scrie liber, dezinhibat și strălucitor sub aspectul valorii estetice… Trupul însuși al poeziei sale este profund rațional în modalitatea de expunere, exprimând un suflet extrem de sensibil și o luciditate sentimentală ușor sesizabilă.

Gheorghe BURDUJAN

 

POEME:

Veniți de luați...

Mi-am smuls teiubescul din torace cu cord cu tot și l-am frânt în bucăți consistente mirosea frumos a grâu încolțit și a smirnă mirosea a flori de primăvară și a pâine caldă coaptă pe piatră veniți de luați… luați toți de mâncați nu vreau în schimb decât pietrele cu care ați aruncat în Hristos ucigându-l să-mi acopăr abisul rămas… Ție zeu trufaș îți întind colțul acela-nroșit de atâta iubire prăvale spre mine stânca pe care legat Prometeu aștepta corbul și pune-ți demonii bucălați s-arunce cu praștia toate pietrele ce vor mai fi rămas în urma ei ca să simt mai profund tot disprețul Olimpului tău efemer.

Nocturnă

Îmi urlă în tâmple liniștea asta tăceri… necuvinte îmi ningi peste răni dangăt de clopote sparte și mute îmi sfârtec-auzul tăcând… Mă-nchid în tăcere și urlu consoane blocate-ntre dinți sfârtecând vocale se scurg printre buze aiurea și-o lacrimă strâng între gene zâmbind…

Curcubeu paranoic

Mi-e mov și mi-e gri albastru îmi plânge cerul cu lacrimi sidefii verdele-mi naște o frunză pe ram galben îmi zgârie o rază în geam soare nebun Se-aruncă în mare nervos și portocaliu… Când sărutând o inimă pe buze îmi rămăsese Roșu Am vrut să strig… dar buzele mi s-au învinețit de frig…

Travestiri

Mi-ar fi plăcut să fiu o Dulcinee să mi se-nchine ode și imnuri de iubire… nu poezii ci lupte-adevărate în tragicul război cu viața dar în regia-aceasta tristă destinul mi-a decis un rol de Don Quijote travestit sărman erou nebun luptând cu morile de vânt și-n loc de lauri să adun dispreț…

Aripa rotundă, neagră

Îmi congelezi timpul cu o zbatere de aripă rotundă, neagră, ca un rămas bun mângâiat de crivăț și pleci… Din când în când, te întorci zdrențuit și confuz. Lovind cu bocancul oglinda de gheață, îmi pescuiești secundele la copcă. Prin gaura neagră în formă de inimă, le-arunci drept momeală doi țurțuri reci din barbă și ele, Secundele, îți mișună-n palmă, se scurg argintii printre degetele făcute căuș… Îți plac secundele mele. Sunt vii. Le simți ale tale și le înșiri ca pe mărgăritare, te împodobești cu ele, le pui petece ici și colo pe câte-o rană încă sângerândă… Și dintr-o dată… Cu un fâlfâit de aripă neagră, ca un rămas bun mângâiat de crivăț, îmi congelezi timpul și pleci… pe cerul nopții tale pâlpâie șăgalnic alte steluțe… verzi.

Uneori, privind

Uneori privind în oglinda verde a lacului chipul angelic al speranței plutind zâmbitor și promițător sub raza soarelui palid, cuvântul, (doar unul singur) se prăvale zgomotos ca o stâncă desprinsă dintr-un munte de gheață. Și totul se transformă în cioburi… reci și sfâșietoare, rănindu-ți carnea… În locul îngerului, o gaură neagră înghite cercuri concentrice, apoi… liniștea tulbure a mâlului stârnit pe fundul lacului… Dar nuferii nasc în lacuri mâloase și pasărea își rotunjește aripa aruncând umbre peste soarele palid…